Din umbra prezentului mult prea scurt
Mi se pare mie ceva ciudat, parcă timpul ăsta nu mai are rabdare cu mine, cu noi. Zilele trec rând la rând și nu le simt. De când cu tata, totul se leagă în jurul meu destul de frumos, dar parcă pentru mine nu semnifică nimic și merg doar că trebuie, fac doar că trebuie, trăiesc doar că respir. Am fel și fel de momente în cap dar timpul nu mă lasă să le „trăiesc” iar, ci doar fuge, cu tot cu mine și nici realizez câte odata unde mă aflu sau în ce zi suntem. Este aproape luna Decembrie. Luna aia frumoasă din an, dar am o vagă bănuială că nu va mai fi ca altă dată. Chiar nu va mai fi. Niciodată. E tristă toată treaba și nu știu la ce ajută. Defapt nu ajută la nimic. Ci doar rămășițele amintirilor rămase, care încerc din rasputeri să le plasez într-o zonă unde să-mi rămână veșnic, mă răscolesc, mă întorc pe o parte și pe alta pentru a înțelege de ce nu a câștigat lupta, dar niciodata nu reusesc să ajung la un sens cu mine însumi. Ma enervează să mă consolez cu „așa a fost să fie”,