Din umbra prezentului mult prea scurt

Mi se pare mie ceva ciudat, parcă timpul ăsta nu mai are rabdare cu mine, cu noi. Zilele trec rând la rând și nu le simt. De când cu tata, totul se leagă în jurul meu destul de frumos, dar parcă pentru mine nu semnifică nimic și merg doar că trebuie, fac doar că trebuie, trăiesc doar că respir.

Am fel și fel de momente în cap dar timpul nu mă lasă să le „trăiesc” iar, ci doar fuge, cu tot cu mine și nici realizez câte odata unde mă aflu sau în ce zi suntem. Este aproape luna Decembrie. Luna aia frumoasă din an, dar am o vagă bănuială că nu va mai fi ca altă dată. Chiar nu va mai fi. Niciodată.

E tristă toată treaba și nu știu la ce ajută. Defapt nu ajută la nimic. Ci doar rămășițele amintirilor rămase, care încerc din rasputeri să le plasez într-o zonă unde să-mi rămână veșnic, mă răscolesc, mă întorc pe o parte și pe alta pentru a înțelege de ce nu a câștigat lupta, dar niciodata nu reusesc să ajung la un sens cu mine însumi.

Ma enervează să mă consolez cu „așa a fost să fie”, cu „trebuie să mergi mai departe” ... Cert este că trebuie, cert este că asta ar fi vrut el. Cert este că ar fi fost mândru să îi povestesc că am stat și eu, ăsta crescut pe la țară, pe lângă oameni care îi priveam împreună la tv. Ar fi fost mândru să știe că stau și eu pe langă un fotograf profesionist și învat să fac ceea ce îmi place. Că am învățat Bucureștiul mult mai bine și că știu scurtături și alte chestii. Ar fi fost altfel. Știu că i-ar fi povestit toate astea mamei cu un entuziasm care nu pot să îl transpun. Știu sigur că toate astea pentru el erau mai mult decât alte rânduri scrise de Baltă. De Baltă ăla mic care a devenit mare, care înțelegea lucrurile mult mai bine, care chiar dacă nu mai avea nevoie de ajutorul lui să își facă toate poftele, avea nevoie de el pentru pofta sufletului. Acum când vorbea cu mine pe înțelesul lui și nu mă mai uitam la el ciudat să-l întreb: „ce înseamnă asta, tati?!”.

Și ce mă oftică cel mai tare este timpul ( că lui nu i-a mai rămas nicio picătură, din păcate), despre el scriam, dar mereu mă duc în partea asta cu gândurile mele nemărginite pentru el, pentru tata. Și mi-e frică că cu toate aceste gânduri aș putea să îi neglijez pe cei cu care am rămas. Nu vreau asta!! Și dacă au rămas vreodată cu impresia asta înseamnă că sunt dobitoc și nu am stiut gestiona situația. Oricum nimeni nu știe într-o astfel de situație.

Așa, timpul. Mă enervează că, preocupat de tot ce mă înconjoară, uit de el, să mă bucur de el, de ăsta care mi-a rămas. E timpul meu. Ar trebui să-l gestionez mai bine. Sau măcar să încerc.

Într-o lume, prizonieră a timpului, uităm să ne bucurăm de timpul alocat nouă și ne mâhnim pe lucruri care încearcă să ne fure timpul. Avem noi oamenii talentul ăsta să uităm, să lăsam, să uităm că suntem oameni. Mă uit în jurul meu în fiecare zi, care mai decare aleargă...parcă nu mai au timp, de parcă știu ei cât timp mai au, în loc să se bucure de cel pe care-l consumă în prezent, mereu se duc cu gândul la timpul viitor și asta le mănâncă timpul prezent. Timpul viitor este o fantezie pentru toată lumea, o scamatorie a timpului prezent pentru a delimita pe cei care vor avea timp de calitate sau nu.

Deseori mă opresc în timpul prezent și privesc în jur. Privesc la toți cei care își bat joc de timpul prezent și nu-mi dau seama de ce? Dar, efectul de turmă mă împinge să intru în cursă lor, în cursa pentru bani.

Așadar, vă invit să vă trăiți timpul prezent!

imagine preluata de pe www.descopera.ro