Pauză și de la capat
Ou da! Pentru că seara asta asta este dedicată pentru melodia „Azi nu!”, dar și pentru altele care au o rezonanță deosebită în sufletul meu, probabil astăzi nu prea o să mă stresez să raspund la prea multe apeluri. Am ajuns într-o fază a vieții în care sunt puțin confuz și nu prea știu sigur unde mă poartă drumurile pe care apuc. Sunt sigur că nu sunt line și pline doar de reușite și de bucurii. Încep să vreau să fac ceva cu viața mea și vad că pe alocuri îmi iese. Mai am de lucrat la multe lucruri. Trebuiesc finisate multe. Dar cum timpul le rezolvă pe toate astept cuminte să treacă și peste problemele mele.
Sincer nici nu știu de ce îmi scriu aceste gânduri aici. Pentru voi. Sunt sigur că pe niciunu nu îl interesează prea mult ce scrie aici.
Am senzația că această carcasă numită trup îmbătrânește mai greu decât sufletul meu. Simt pe zi ce trece că nu mai sunt copilul de altădată și asta doare. E o prostie să trăiești atât de puțin. Sunt bulversat. E târziu și vreau să fiu poet, nici nu prea îmi iese. Pe alocuri nici nu vreau. Reusesc să scriu doar o mică parte din gândurile care mă strabat la fiecare secundă. Singurătatea este ca o boală pentru mine. Mă face să mă schimb într-un tip pe care nici măcar eu nu îl recunosc. Sunt clipe în care îmi place în singurătate, să mă retrag în „liniștea” mea, unde beneficiez de toate ce am nevoie. Acolo sufletul se hranește și se încarcă. Mâine voi merge în padure. Am planuit asta, vreau să stau și să ascult linistea. Să mă regasesc puțin, să scap de nebunia care te transformă în ceea ce nu vrei să fii. Altădată marea îmi era martora sentimentelor, ea mă întelegea fără să îi spun nimic și era acolo ori de câte ori aveam nevoie de ea. Acum aici, în jungla asta, numită București, am rămas făra mare, dar am pădure, lac. Încep să mă gândesc din ce în ce mai serios dacă numele meu are vreo legătura cu faptul că apa mă liniștește foarte tare.
Am spus și o să o mai spun mereu. Mi-ar fi plăcut ca oamenii din timpul meu să aibe alte valori după care să se orienteze. Dar oricât de mult aș vrea eu, nu se va întâmpla așa și mă transform într-un Don Quijote al vremii.
Dragii mei. Vă las cu un singur gând...deși n-am trăit vremurile părinților părinților mei, îmi este dor de acele vremuri.
Sincer nici nu știu de ce îmi scriu aceste gânduri aici. Pentru voi. Sunt sigur că pe niciunu nu îl interesează prea mult ce scrie aici.
Am senzația că această carcasă numită trup îmbătrânește mai greu decât sufletul meu. Simt pe zi ce trece că nu mai sunt copilul de altădată și asta doare. E o prostie să trăiești atât de puțin. Sunt bulversat. E târziu și vreau să fiu poet, nici nu prea îmi iese. Pe alocuri nici nu vreau. Reusesc să scriu doar o mică parte din gândurile care mă strabat la fiecare secundă. Singurătatea este ca o boală pentru mine. Mă face să mă schimb într-un tip pe care nici măcar eu nu îl recunosc. Sunt clipe în care îmi place în singurătate, să mă retrag în „liniștea” mea, unde beneficiez de toate ce am nevoie. Acolo sufletul se hranește și se încarcă. Mâine voi merge în padure. Am planuit asta, vreau să stau și să ascult linistea. Să mă regasesc puțin, să scap de nebunia care te transformă în ceea ce nu vrei să fii. Altădată marea îmi era martora sentimentelor, ea mă întelegea fără să îi spun nimic și era acolo ori de câte ori aveam nevoie de ea. Acum aici, în jungla asta, numită București, am rămas făra mare, dar am pădure, lac. Încep să mă gândesc din ce în ce mai serios dacă numele meu are vreo legătura cu faptul că apa mă liniștește foarte tare.
Am spus și o să o mai spun mereu. Mi-ar fi plăcut ca oamenii din timpul meu să aibe alte valori după care să se orienteze. Dar oricât de mult aș vrea eu, nu se va întâmpla așa și mă transform într-un Don Quijote al vremii.
Dragii mei. Vă las cu un singur gând...deși n-am trăit vremurile părinților părinților mei, îmi este dor de acele vremuri.
like...like...like...;)
RăspundețiȘtergere