A venit vremea să scriu
Demult mă temeam de ceea ce s-a întamplat. Nici Dumnezeu, nici Zeii, nici nimeni nu a putut împiedica această despărţire.
E greu să vorbeşti atunci când tatăl tău nu mai este. E greu să fii tare...e greu să-ţi treacă. Mă macină zeci de gânduri care nu mă lasă să-mi iau gândul de la el, de la suferinţa lui, de la faptul că şi noi şi el ne-am fi dorit să fie lângă noi.
Acum toate propoziţiile îmi încep cu "dacă", acum toate-s de prisos. Nimeni şi nimic nu-l mai poate aduce pe tata înapoi. Nici nu ştiu dacă îi este mai bine acolo unde este, dacă există viaţa asta de apoi, daca mai este ceva după moarte. Îmi place să cred că există toate astea doar să ştiu că el este undeva unde acum nu mai suferă şi are grijă de noi.
Totul s-a schimbat, şi am învăţat că locurile care-ţi sunt familiale defapt nu înseamnă nimic dacă nu sunt acolo oamenii dragi ţie. Am învăţat că apartamentul familiei, nu mai mi se pare deloc casă, dacă nu sunt ei acolo.
Cu toată durerea acestei tragedii, el mi-a mai lăsat ceva învăţături, mai mi-a arătat cum e viaţa. Am văzut cât de iubit a fost el, cât de frumos s-a purtat cu lumea din jurul lui şi ce se întâmplă atunci când laşi loc de bună ziua.
El va rămâne viu în amintirea mea, a eroinei mele (mama), a tuturor celor care l-au întâlnit. Tot cee ce mă mâhneşte este că nu îmi va mai răspunde la întrebări, chiar dacă ma aude, că nu mă mai salută cum doar noi ştiam, că nu va mai fi lângă mine în clipele cele mai importante, că în loc de 2 sfaturi, o să primesc doar un sfat.
În toţi aceşti 3 ani de când s-a îmbolnăvit a vrut să învăţ, să am diplome, să nu fiu ca el, îmi zicea. A ţinut morţiş să am educaţie, să fiu descurcăreţ. Era mândru când reuseam, îi placea să mă vadă reuşind.
Sunt furios pe viaţă, pe Dumnezeu, sunt furios că nu mi l-a mai lăsat. Mai aveam multe de împartăşit. Mă consolez cu "aşa a fost să fie", dar mă doare faptul că atât cât a avut de trăit a trebuit să sufere atât, mă doare că din omul puternic cu care eram obisnuit, trebuia să îl încurajez eu pe el. Devenise sensibil...parcă simţea ceva dar a ascuns asta să ne protejeze pe noi, cum o făcea mereu.
Mă bucur totuşi că l-am prins în viaţă şi că am putut să-i spun pentru ultima oară "La mulţi ani", cu toate că nu mai aveau nicio valoare vorbele, ma doare că s-a chinuit să-mi spună ceva şi nu am mai putut...
E trist totuşi, e foarte trist, şi acum urăsc clipele în care rămân singur că nu mă pot opri din plâns.
Mă uit ăn urmă şi sunt debusolat, nu ştiu dacă trebuie să râd cand îmi amintesc de toate clipele frumoase cu el sau să plâng după ele.
Mă uit la cât de mult s-au iubit ai mei şi cât de mult au luptat amândoi cu cancerul, tata pe o parte, mama pe alta. Pentru mine e o eroină, pentru câtă grijă a avut de tata şi cât de mult s-a zbatut pentru familia asta.
Acum ştiu că nu-mi rămâne decât să am grijă de ea, cum mi-ar fi spus tata.
Aşadar, tata, dacă mă auzi de undeva, să ştii că vei fi mereu viu în mintea mea şi niciodată nu voi da uitare învăţăturilor tale, chiar dacă ai plecat foarte devreme de langă mine, când aveam cea mai mare nevoie de tine.
BALTĂ GHEOGHE
N: 30 08 1967
D: 30 08 2013
E greu să vorbeşti atunci când tatăl tău nu mai este. E greu să fii tare...e greu să-ţi treacă. Mă macină zeci de gânduri care nu mă lasă să-mi iau gândul de la el, de la suferinţa lui, de la faptul că şi noi şi el ne-am fi dorit să fie lângă noi.
Acum toate propoziţiile îmi încep cu "dacă", acum toate-s de prisos. Nimeni şi nimic nu-l mai poate aduce pe tata înapoi. Nici nu ştiu dacă îi este mai bine acolo unde este, dacă există viaţa asta de apoi, daca mai este ceva după moarte. Îmi place să cred că există toate astea doar să ştiu că el este undeva unde acum nu mai suferă şi are grijă de noi.
Totul s-a schimbat, şi am învăţat că locurile care-ţi sunt familiale defapt nu înseamnă nimic dacă nu sunt acolo oamenii dragi ţie. Am învăţat că apartamentul familiei, nu mai mi se pare deloc casă, dacă nu sunt ei acolo.
Cu toată durerea acestei tragedii, el mi-a mai lăsat ceva învăţături, mai mi-a arătat cum e viaţa. Am văzut cât de iubit a fost el, cât de frumos s-a purtat cu lumea din jurul lui şi ce se întâmplă atunci când laşi loc de bună ziua.
El va rămâne viu în amintirea mea, a eroinei mele (mama), a tuturor celor care l-au întâlnit. Tot cee ce mă mâhneşte este că nu îmi va mai răspunde la întrebări, chiar dacă ma aude, că nu mă mai salută cum doar noi ştiam, că nu va mai fi lângă mine în clipele cele mai importante, că în loc de 2 sfaturi, o să primesc doar un sfat.
În toţi aceşti 3 ani de când s-a îmbolnăvit a vrut să învăţ, să am diplome, să nu fiu ca el, îmi zicea. A ţinut morţiş să am educaţie, să fiu descurcăreţ. Era mândru când reuseam, îi placea să mă vadă reuşind.
Sunt furios pe viaţă, pe Dumnezeu, sunt furios că nu mi l-a mai lăsat. Mai aveam multe de împartăşit. Mă consolez cu "aşa a fost să fie", dar mă doare faptul că atât cât a avut de trăit a trebuit să sufere atât, mă doare că din omul puternic cu care eram obisnuit, trebuia să îl încurajez eu pe el. Devenise sensibil...parcă simţea ceva dar a ascuns asta să ne protejeze pe noi, cum o făcea mereu.
Mă bucur totuşi că l-am prins în viaţă şi că am putut să-i spun pentru ultima oară "La mulţi ani", cu toate că nu mai aveau nicio valoare vorbele, ma doare că s-a chinuit să-mi spună ceva şi nu am mai putut...
E trist totuşi, e foarte trist, şi acum urăsc clipele în care rămân singur că nu mă pot opri din plâns.
Mă uit ăn urmă şi sunt debusolat, nu ştiu dacă trebuie să râd cand îmi amintesc de toate clipele frumoase cu el sau să plâng după ele.
Mă uit la cât de mult s-au iubit ai mei şi cât de mult au luptat amândoi cu cancerul, tata pe o parte, mama pe alta. Pentru mine e o eroină, pentru câtă grijă a avut de tata şi cât de mult s-a zbatut pentru familia asta.
Acum ştiu că nu-mi rămâne decât să am grijă de ea, cum mi-ar fi spus tata.
Aşadar, tata, dacă mă auzi de undeva, să ştii că vei fi mereu viu în mintea mea şi niciodată nu voi da uitare învăţăturilor tale, chiar dacă ai plecat foarte devreme de langă mine, când aveam cea mai mare nevoie de tine.
BALTĂ GHEOGHE
N: 30 08 1967
D: 30 08 2013
 |
| acum imi pari trist in toate fotografiile :( |
Nu-ti va mai raspunde verbal, dar te va indruma spre a gasi raspunsul potrivit,fii sigur de asta.Nimeni n-ar fi vrut sa se intample asa, dar D-zeu a considerat ca misiunea lui s-a incheiat aici.De la el ai invatat sa-ti respecti si sa-ti iubesti familia,prietenii,sa fii vesel, sa te distrezi frumos si restul le stii mai bn.Asa ca fii puternic pt tine, pt mama ta si pt familia pe care o vei intemeia.
RăspundețiȘtergereMultumesc mult pentru incurajari chiar daca nu te-ai semnat, multumesc!
ȘtergereViata ne fute pe toti....tine capul sus si ai grija de familie asa cum ar fi facut-o si el...condoleante !
RăspundețiȘtergereAsa este, multumesc chiar daca nu stiu cui o fac!
ȘtergereFiecare a trecut sau va trece prin astfel de momente.Este greu...foarte greu.Suntem neputinciosi in fata mortii,insa trebuie sa ne canalizam ,apoi,atentia asupra lucurilor care ii multumesc pe cei dragi,pe care i-am pierdut.Trebuie sa ii facem mandri de noi prin realizarile noastre,sa le aratam ca toata grija lor fata de noi,o viata intreaga,nu a fost in zadar,sa ducem la indeplinire ceea ce ei au vrut sa faca,sa le aratam respect, ascultandu-le sfaturile...Si daca exista ceva acolo,dupa moarte,cu siguranta vor fi fericiti pentru noi,pentru ca au lasat in urma oameni demni,si prin care ei "traiesc",pentru ca suntem oglinda lor.
RăspundețiȘtergerePretuiti-va parintii,caci unii dintre noi,vedem cat de importanti sunt abia atunci cand ei nu mai sunt.Sa renuntam la comportamentul specific copilariei si sa petrecem cat mai mult timp cu cei dragi,sa le aratam cat de mult ii iubim si sa ii rasplatim prin realizarile noastre,caci asta ii fac fericiti!
Sunt convinsa ca tatal tau a fost,este si va fi mandru de tine.Ai un suflet frumos,ca si al lui,si de aceea poti descoperi toate acele lucruri bune ,pe care nu a apucat sa ti le impartaseasca.
Pretuiti-va parintii,caci unii dintre noi,vedem cat de importanti sunt abia atunci cand ei nu mai sunt.Sa renuntam la comportamentul specific copilariei si sa petrecem cat mai mult timp cu cei dragi,sa le aratam cat de mult ii iubim si sa ii rasplatim prin realizarile noastre,caci asta ii fac fericiti!
Tot ce mai pot spune ,este ca,amintirea tatalui tau va ramane vie si toti cei care l-au cunoscut,isi vor aminti cu drag de el.
Condoleante,Mihai!
Multumesc mult pentru civintele adresate chiar daca nu stiu cui multumesc!
Ștergere