Eroul
Mi-amintesc cu drag de timpurile de dinainte, de vremurile când familia mea era „completă”. Mi-amintesc cu drag de toate clipele frumoase care m-au transformat în omul care sunt astăzi și mai mult îmi amintesc cu drag de toți oamenii care m-au ajutat să fac asta și să le mulțumesc.
Unui singur om nu îi pot mulțumi acum, și acela este tata, care ne-a părăsit mult prea devreme, mult prea repede, mult prea brusc.
Întotdeauna m-am gândit la momentul ăsta, la momentul despărțirii, chiar și atunci când era sănătos. Aveam o imagine de ansamblu la ceea ce se va întâmpla. Și îmi era al dracu de frică când mă gândeam că voi fi „părăsit” de una din persoanele dragi. Văd că și gândurile care nu sunt tocmai bune devin cândva realitate și asta e trist, viața urmându-și cursul îndiferent de câtă durere ar lăsa în urmă.
Toată această situație care m-a traumatizat teribil de mult m-a făcut să mă detașez puțin și să văd ceea ce se întâmpla, ce s-a întâmplat, mult mai bine...
Nu am știut niciodată ce e aia dragoste, până când nu am văzut la ai mei, nu am știut ce e aia bunătate, până nu am văzut la ai mei, nu am știut să fiu om, până nu am văzut la ai mei.
De trei ani, eroina familiei mele, mama, s-a luptat împreună cu eroul meu, tata, pentru viața lui, cu o boală teribilă cum este cancerul. Și el, și ea au luptat până când boala scumpului și regretatului meu tata a învins. Și așa de amară a fost durerea că mi-a fost dat să îl văd pe patul unde-l salutam mereu, să îi spun „La mulți ani” și să nu poată să îmi răspundă, iar la 20 de minute să sufle pentru ultima oară.
Acum, că am rămas doar cu mama și cu alți oameni minunați, nimic nu mai este la fel pentru că nu mai este el. Dar am învățat că trebuie să ne bucurăm unul de altul că nu știm când va fi ultima clipă pe aici. Cu toate ca nimic nu este la fel, am învățat că locul unde am crescut, nu mai este casă dacă nu mai sunt ai mei prin preajmă.
Așadar, vreau să-i mulțumesc eroinei mele, mama, pentru tot ceea ce a făcut pentru tata, pentru mine, pentru familie. Dacă aș fi avut puterea aș fi făcut orice să nu se întâmple asta, la fel de mult cum a luptat ea să îl țină în viață.
Sunt unele clipe în viață când rămâi mut, dar trebuie să mai ai puterea să vezi și oamenii care își sunt aproape și vreau să le mulțumesc tuturor celor care l-au iubit, îl iubesc și-l vor iubi pe tata, care ne-au ajutat și ne-au susținut. :(
Unui singur om nu îi pot mulțumi acum, și acela este tata, care ne-a părăsit mult prea devreme, mult prea repede, mult prea brusc.
Întotdeauna m-am gândit la momentul ăsta, la momentul despărțirii, chiar și atunci când era sănătos. Aveam o imagine de ansamblu la ceea ce se va întâmpla. Și îmi era al dracu de frică când mă gândeam că voi fi „părăsit” de una din persoanele dragi. Văd că și gândurile care nu sunt tocmai bune devin cândva realitate și asta e trist, viața urmându-și cursul îndiferent de câtă durere ar lăsa în urmă.
Toată această situație care m-a traumatizat teribil de mult m-a făcut să mă detașez puțin și să văd ceea ce se întâmpla, ce s-a întâmplat, mult mai bine...
Nu am știut niciodată ce e aia dragoste, până când nu am văzut la ai mei, nu am știut ce e aia bunătate, până nu am văzut la ai mei, nu am știut să fiu om, până nu am văzut la ai mei.
De trei ani, eroina familiei mele, mama, s-a luptat împreună cu eroul meu, tata, pentru viața lui, cu o boală teribilă cum este cancerul. Și el, și ea au luptat până când boala scumpului și regretatului meu tata a învins. Și așa de amară a fost durerea că mi-a fost dat să îl văd pe patul unde-l salutam mereu, să îi spun „La mulți ani” și să nu poată să îmi răspundă, iar la 20 de minute să sufle pentru ultima oară.
Acum, că am rămas doar cu mama și cu alți oameni minunați, nimic nu mai este la fel pentru că nu mai este el. Dar am învățat că trebuie să ne bucurăm unul de altul că nu știm când va fi ultima clipă pe aici. Cu toate ca nimic nu este la fel, am învățat că locul unde am crescut, nu mai este casă dacă nu mai sunt ai mei prin preajmă.
Așadar, vreau să-i mulțumesc eroinei mele, mama, pentru tot ceea ce a făcut pentru tata, pentru mine, pentru familie. Dacă aș fi avut puterea aș fi făcut orice să nu se întâmple asta, la fel de mult cum a luptat ea să îl țină în viață.
Sunt unele clipe în viață când rămâi mut, dar trebuie să mai ai puterea să vezi și oamenii care își sunt aproape și vreau să le mulțumesc tuturor celor care l-au iubit, îl iubesc și-l vor iubi pe tata, care ne-au ajutat și ne-au susținut. :(
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Ce părere ai despre această postare?