O scrisoare de la mare

Este iarnă, marea nu este tocmai calmă cum o știam eu...pașii care îi fac pe faleză sunt călăuziți de sunetul tocit de atâta vreme, Soarele nu este așa blând ca vara, iar picăturile de apă sărată aruncate de mare prin aer înghețând îți aduc brusc aminte că este iarnă...
Marea nu este prietenoasă acum, dar totuși mă liniștește...fluxul aduce liniștea după care tânjesc, iar refluxul ia cu el grijile strânse și le ascunde undeva în adâncurile ei, iar ea știe din ce în ce mai multe secrete...
Eu mă duc la ea pentru că nimic nu se compară cu sunetul scos de apa care lovește cu duritate stabilopozii și modelează cu sare-ai proprie care nu te lasă niciodată să o uiți...
Întotdeauna îmi va conferi un sentiment de libertate și de liniste doar prin prezența ei, agitația ei mă ajută să îmi pun liniște în gânduri...să mă regesesc și să nu renunț niciodata precum valurile-i viteaze străbat drumul neîncetat până când ating malul...este un sentiment plăcut să reusești...este un sentiment plăcut să știi ca ea te ascultă ori de câte ori ai nevoie...zgomotul ei te alintă mereu și-ti cuprind timpanele cu sunetul specific doar ei...te ajută și nu-ti cere nimic în schimb...faleza fiind mereu punctul de legătură și călauza spre liniștea sufletească care ți-o poate da ea, marea.