Nouă luni

De-aș putea să mai întorc timpul, de-aș...de-aș...legat cu mâinile la spate în toată această fugă a timpului... care nu a înțeles niciodată nevoia mea de oamenii dragi...că-mi place să-i am lângă mine, încerc să mă țin de pluton, să nu pierd teren...

Mâine se împlinesc nouă luni de când tatăl meu nu mai este printre noi și constat că treaba cu „ timpul le rezolvă pe toate ” nu este deloc valabilă, ci pare din ce în ce mai greu să accept că nu îl mai găsesc acasă ori de câte ori merg...

Și iarăși m-am lăsat dus de gânduri triste să mai scriu ceva...ce sună cam așa:

Nouă luni au trecut tată,
De când nu te-am auzit,
Și am inima umbrită,
De tot ceea ce-am trăit.

Și acum de ziua mea,
Se-împlinesc aceste luni,
Se apropie și-a ta,
Mii de lacrimi o s-aduni.

Că ție nu-ți mai facem tort,
Ci o să-ți facem cruce,
Și-aș face orice efort,
Înapoi de te-aș aduce.

Amintire-ai încă vie,
La tot ce-am trăit atunci,
E cea mai mare tragedie,
Pe care tu n-ai vrut să ne-o aduci...